Un adevărat „ostrov al singurătăţii”, în largul Mării Negre, această insulă este pentru puţinii săi vizitatori o stâncă „săltată cât o o casă în 5 etaje, ce nu poseda un copac, o buruiană mai înaltă decât un stat de copil”. În 1929 aici locuiau şapte persoane: patru marinari şi trei paznici ai farului ridicat de Comisia Europeană a Dunării. Ajuns pe Insula Şerpilor, reporterul Felix Brunea-Fox este impresionat de „două grădiniţe ale paznicilor nu mai mari decât o covată. Au fost nevoiţi să aducă sărăcia de pământ tocmai de la Sulina. Înconjurate de bolovani, grădiniţele îţi dau impresia unor morminte, îngrijite de o mână pioasă. Înlăuntrul lor cresc o duzină de fire de porumb, ceva legume ferite ce-i drept de ciocul celor câteva găini, dar nu şi de lăcomia reptilelor, ce înţeapă tulpinele ca să sugă seva dulce”. Atracţia pe care o exercită această stâncă este ilustrată atât de vizita unor membri ai familiei regale, cât şi de excursiile de o zi organizate din portul Constanţa. Tot aici s-au filmat scene ale unui film artistic (Insula Şerpilor, 1934), astăzi pierdut, din păcate. „Multe propuneri s-au vânturat pentru folosirea acestei insule: loc de deportare politică; loc de închinăciune, prin întemeierea unei mănăstiri de maici, în al cărei locaş să-şi regăsească şi sănătatea corporală cei debili sau bolnavi de piept; loc de distracţie, cu cazinou, ruletă, şampanie etc. Nici una nu s-a realizat, insula rămânând acelaşi post de sentinelă a navigaţiei, ferind de primejdiile bancurilor dunărene pe cei ce călătoresc pe apele Marii Negre răscolite de curenţi şi deseori învăluite în ceaţă.”
