Paştele Blajinilor pe înţelesul tuturor

A doua săptămână după Paşti este o săptămână a morţilor, comparativ cu precedenta, Săptămâna Luminată, a Învierii. În prima zi a ei este celebrat Paştele Blajinilor; în ansamblul ei, sărbătoarea este supusă numeroaselor interdicţii impuse de pecetea morţii, ce o marchează profund. De fapt, dacă privim mai atent lucrurile, Săptămâna Neagră nu este impusă de Lumina orbitoare a săptămânii dinainte, ci de o perioadă nefastă mai mare, care se deschide acum: a doua şi a treia săptămână după Paşti sunt consacrate morţilor pământului, în timp ce următoarele (dintre care a patra este mai periculoasă) sunt redutabile din cauza Rusaliilor, duhuri (eoliene) ale morţilor, depăşind cu mult hotarele Iadului întunecat.
Blajinii se trag din seminţia lui Sift, feciorul lui Adam (alteori: şi ei sunt creştini, dar n-au învăţătura creştinească de la Hristos, ca noi, ci de la fiul oii), sunt nişte oameni foarte buni, evlavioşi şi blajini. Sunt feriţi de orice păcat; după moarte merg de-a dreptul în rai. Numai o singură dată pe an se întâlnesc cu muierile lor, cu care petrec numai vreo câteva zile împreună şi apoi se despart. Timpul întâlnirii Rohmanilor cu soţiile lor sunt Paştile lor. Se spune că ei postesc tot anul şi, dacă n-ar vedea plutind pe apă coji de ouă roşii, aruncate de oamenii din lumea noastră în Sâmbăta Paştilor, n-ar şti niciodată când pică Paştele. Cojile de ouă aruncate pe apele curgătoare încep a pluti şi a se duce pe apă în jos, până ajung în apa Sâmbetei şi prin intermediul ei ajung în ţara Rohmanilor la o săptămână după Paştele nostru, adică în Duminica Tomei, marţi în a treia săptămână după Paşti sau chiar la Rusalii. După ce au ajuns acolo cojile se fac întregi, se transformă în ouă şi dintr-un ou manâncă douăsprezece persoane. Similar, la Crăciun azvârlim coji de nuci pe râuri. Asemeni Craciunului Mic (1 ianuarie), Paştele Mic (sau Paştele Mici) se centrează pe o divinitate înrudită cu eroul principal al mitologiei (Paştele Mic, numit uneori Mătcălăul, „e frate mai mic cu Paştele“). Fără ca motivele să fie prea clare, ziua impune interdicţii importante tuturor membrilor colectivităţii. În acelaşi timp zi de meditaţie, fiind închinată morţilor şi sărbătorii lor, Mătcălăul este şi un prilej de bucurie, un simbol al vieţii, prin practicile premaritale de înfrăţire şi însurăţire care-i sunt specifice.
Mătcălăul e o fiinţă parte omenească şi parte îngerească, un tânăr frumos şi nemuritor, care umblă prin lume, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi. Mătcălăul e frate mai mic cu Paştele. Nici bărbaţii, nici femeile nu lucrează nimic.